OFICIAL, LE MERGE BINE ● Mina de la Crucea – leucemie, cancer, boli de inimă
Crucea e ultima mină de uraniu funcţională de la noi din ţară. Oficialităţile şi conducerea minei spun că nu sînt probleme de mediu, iar minerii se plîng de toate bolile pămîntului.
După primul panou cu “Acces interzis” de pe drumul care leagă satul de mină, un bărbat sare ca ars, făcînd semne. Oprim. Paznicul trece agitat podul de lemn de la punctul de control, lăsînd în urmă doi tovarăşi în pantaloni scurţi, care se scobesc în dinţi în faţa unor resturi de mîncare.
“E interzis, e interzis”, ţipă paznicul. E un băieţandru speriat, cu ochelari cu multe dioptrii. Şi-a tras repede pe el o haină vişinie care-l etichetează ca asigurator al securităţii în zonă.
Mina de uraniu e zonă de securitate clasa I. Deci nimeni nu poate intra să fure minereul, dar eu oricum aş paria că n-are chef nici un mare hoţ internaţional de material radioactiv să dea la tîrnăcop şi să care cu roaba, aşa cum fac minerii, ca să obţină preţiosul zăcămînt.
TOATE “BUNE”. În sat, la Crucea, oamenii sînt vorbăreţi. Pensionarii şi văduvele care primesc pensie de urmaş după soţii care au lucrat în mină au gura slobodă, că n-au ce pierde. Actualii angajaţi vorbesc şi ei, dar fără să-şi spună numele. “Nu mi-e teamă că mă dau afară, dar mă mută pe undeva unde e şi mai greu”, ne explică unul dintre mineri.
Potrivit Agenţiei pentru Protecţia Mediului (APM) Suceava, care are în responsabilitate şi mina de la Crucea, în zonă nu există elemente de îngrijorare. Apa nu e afectată, solul nu e afectat, cazurile de cancer înregistrate sînt în grafic. Nimic anormal.
Se crucesc oamenii din Crucea, cînd aud de atîta normalitate oficială. Minerii scot din memorie, unul după altul, cazuri de colegi morţi. “Leucemie, cancer, inimă, ficat. Asta te termină la uraniu.” Maria Ilie e una dintre cele zece văduve de pe uliţa care trece prin sat şi urcă la mină. Soţul ei a lucrat la uraniu 23 de ani. Primeşte pensie de urmaş după el – 300 de lei. “Bolnav şi de inimă, avea şi cancer la pancreas”, îşi aminteşte femeia.Mai sînt şi cei care au fugit de uraniu, s-au dus pe la cîmpie sau prin străinătate şi au murit pe acolo. “La uraniu e muncă grea, corpul e slăbit după 15 ani în mină. Nu mai rezistă să faci iar muncă grea în altă parte”, spune Paul Bîrsan.S-AU TOPIT. “Ionel Hagiu, sărăcu… A zis că a scăpat de uraniu cînd a plecat să muncească în Italia. Dar a început să se usuce şi dus a fost”, îşi aminteşte Ion Muscalu, “pensionar tînăr, cu 22 de ani de mină”. Apoi, ceilalţi pensionari strînşi la o vorbă de duminică numără copiii din Crucea născuţi cu malformaţii. “Sînt cinci numai la blocuri”, spun oamenii. Grea treaba cu copiii, spun minerii, chiar cînd pe lîngă noi trece un cărucior cu gemeni. “Întîi îţi cade dantura. Apoi începe să-ţi cam cadă tot”, spune unul din tinerii pensionari, măsurîndu-se de la piept în jos. Şi apoi, ca să fie sigur că am înţeles: “Mie puteţi să-mi aduceţi şi două striptizuri din alea, că tot degeaba. După ce ai lucrat la uraniu, se mai prind copiii cum se prinde nuca în perete”, spune bărbatul.
Paul Bîrsan (54 de ani) îşi aminteşte cu ce echipament de protecţie lucra în mină cînd s-a angajat, în tinereţe – salopetă, cască obişnuită şi cizme. Echipamentul e valabil şi azi. “Ne mai dau în plus nişte săpunele”, spune un miner. Măcar nu sînt deranjaţi de şobolani la locul de muncă. “Nu stau ei la radiaţiile alea şi nici n-ar avea ce mînca, la cît e de sărăc minereul”, spune un angajat.
Minerii spun că au salarii de 1.500 de lei, la care se adaugă diverse sporuri. Şi din care se scad diverse “neîndepliniri de plan”. Ies la pensie după numai 15 ani de mină. S-ar duce în altă parte, dar în zonă e sărăcie, nu e de lucru. De altfel, în ciuda frisoanelor pe care le produce ideea de a lucra cu uraniu, directorul tehnic al minei spune că sînt cel puţin 1.000 de cereri de angajare.
Minerul care deţine recordul de vîrstă la Crucea e Alexandru Borşan. Are aproape 70 de ani şi vreo 40 de kilograme.
FĂRĂ MEDIC. Mina de uraniu nu mai are de mult cabinet medical. În fiecare an, pentru mineri vine un fel de caravană medicală. Li se fac radiografii şi analizele de bază. “Dar parcă ştii vreodată ce ai… Rezultatele vin după jumătate de an şi oricum nu înţelegi nimic din ele”, spune unul dintre mineri.
Satul are doar un medic de familie, care şi acela vine o dată pe săptămînă. “Am avut o doctoriţă din asta tînără la dispensar, dar nu ştia nici pe ce lume e. Eu, decît să mă ducă la una care stă să citească în carte, în faţa mea, ca să-mi spună ce boală am, mai bine mă duc direct la babe, îmi spun că e cazul să mă pregătesc de parastas şi ştiu o treabă”, rîde un pensionar.
Lucrează ca-n vremea dacilor“Lucrăm cu tîrnăcopul, cu lopata. Cărăm cu roaba. Ca pe vremea dacilor”, zîmbeşte un miner. Directorul tehnic al minei spune însă că acesta este sistemul clasic de lucru la uraniu şi că e conform normelor, ca şi echipamentul de protecţie al minerilor – salopete, cască, cizme. Plus o baie la ieşirea din mină, care intră tot la sistemul de protecţie. Minereul de uraniu pleacă de la Crucea la gara Argestru din Vatra Dornei şi de acolo spre Feldioara, cu trenul. Pînă la Argestru este transportat cu camioane acoperite de prelată, metodă care a adus multe discuţii şi reclamaţii de la autorităţile din Vatra Dornei. Mai mult, i-a cam pus pe fugă pe turişti şi pe cei care intenţionau să-şi cumpere case pe Valea Bistriţei, pe traseul celor 35 km pe care trec camioanele cu uraniu.
Apă cărată din pădureCrucea e un sat pîrlit, cam singurul de pe malul Bistriţei, pe drumul spre Vatra Dornei, care nu s-a umplut de vile. Casele din Crucea sînt vechi, jerpelite, cu o vagă urmă a unei bunăstări pe care trebuia să o fi avut cîndva oamenii din zonă. Din blocurile construite pentru mineri, doar căminul de nefamilişti, murdar şi fără geamuri, nu mai e de mult timp locuit. Celelalte – blocuri de garsoniere sau de apartamente cu două-trei camere – sînt pline. Firma care e acum proprietara blocurilor vinde un apartament de două camere cu 30.000 de lei. Apa care curge la robinete nu e de băut, iar încălzirea se face la sobele care au înnegrit pereţii blocurilor. Oamenii din Crucea merg după apă, cu bidoanele, tocmai la izvoarele din pădure. “E gata colorată, nici cafea nu trebuie să mai pui în ea. Şi ai şi rîme asigurate, dacă vrei să dai la peşte”, spune una dintre locatare.FĂRĂ PROBLEME“Au fost sesizări şi verificări în privinţa minei de la Crucea. S-a constatat că nu sînt afectate nici apele, nici solul, nici aerul, nici sănătatea oamenilor. Afectat a fost turismul. În urmă cu cîţiva ani, un grup de israelieni a renunţat la vizita în zona Vatra Dornei, de teama uraniului de la Crucea, despre care citiseră în presă”
Iluţă Cocriş - inginer APM Suceava
Sursa: Jurnalul National
Crucea e ultima mină de uraniu funcţională de la noi din ţară. Oficialităţile şi conducerea minei spun că nu sînt probleme de mediu, iar minerii se plîng de toate bolile pămîntului.
După primul panou cu “Acces interzis” de pe drumul care leagă satul de mină, un bărbat sare ca ars, făcînd semne. Oprim. Paznicul trece agitat podul de lemn de la punctul de control, lăsînd în urmă doi tovarăşi în pantaloni scurţi, care se scobesc în dinţi în faţa unor resturi de mîncare.
“E interzis, e interzis”, ţipă paznicul. E un băieţandru speriat, cu ochelari cu multe dioptrii. Şi-a tras repede pe el o haină vişinie care-l etichetează ca asigurator al securităţii în zonă.
Mina de uraniu e zonă de securitate clasa I. Deci nimeni nu poate intra să fure minereul, dar eu oricum aş paria că n-are chef nici un mare hoţ internaţional de material radioactiv să dea la tîrnăcop şi să care cu roaba, aşa cum fac minerii, ca să obţină preţiosul zăcămînt.
TOATE “BUNE”. În sat, la Crucea, oamenii sînt vorbăreţi. Pensionarii şi văduvele care primesc pensie de urmaş după soţii care au lucrat în mină au gura slobodă, că n-au ce pierde. Actualii angajaţi vorbesc şi ei, dar fără să-şi spună numele. “Nu mi-e teamă că mă dau afară, dar mă mută pe undeva unde e şi mai greu”, ne explică unul dintre mineri.
Potrivit Agenţiei pentru Protecţia Mediului (APM) Suceava, care are în responsabilitate şi mina de la Crucea, în zonă nu există elemente de îngrijorare. Apa nu e afectată, solul nu e afectat, cazurile de cancer înregistrate sînt în grafic. Nimic anormal.
Se crucesc oamenii din Crucea, cînd aud de atîta normalitate oficială. Minerii scot din memorie, unul după altul, cazuri de colegi morţi. “Leucemie, cancer, inimă, ficat. Asta te termină la uraniu.” Maria Ilie e una dintre cele zece văduve de pe uliţa care trece prin sat şi urcă la mină. Soţul ei a lucrat la uraniu 23 de ani. Primeşte pensie de urmaş după el – 300 de lei. “Bolnav şi de inimă, avea şi cancer la pancreas”, îşi aminteşte femeia.Mai sînt şi cei care au fugit de uraniu, s-au dus pe la cîmpie sau prin străinătate şi au murit pe acolo. “La uraniu e muncă grea, corpul e slăbit după 15 ani în mină. Nu mai rezistă să faci iar muncă grea în altă parte”, spune Paul Bîrsan.S-AU TOPIT. “Ionel Hagiu, sărăcu… A zis că a scăpat de uraniu cînd a plecat să muncească în Italia. Dar a început să se usuce şi dus a fost”, îşi aminteşte Ion Muscalu, “pensionar tînăr, cu 22 de ani de mină”. Apoi, ceilalţi pensionari strînşi la o vorbă de duminică numără copiii din Crucea născuţi cu malformaţii. “Sînt cinci numai la blocuri”, spun oamenii. Grea treaba cu copiii, spun minerii, chiar cînd pe lîngă noi trece un cărucior cu gemeni. “Întîi îţi cade dantura. Apoi începe să-ţi cam cadă tot”, spune unul din tinerii pensionari, măsurîndu-se de la piept în jos. Şi apoi, ca să fie sigur că am înţeles: “Mie puteţi să-mi aduceţi şi două striptizuri din alea, că tot degeaba. După ce ai lucrat la uraniu, se mai prind copiii cum se prinde nuca în perete”, spune bărbatul.
Paul Bîrsan (54 de ani) îşi aminteşte cu ce echipament de protecţie lucra în mină cînd s-a angajat, în tinereţe – salopetă, cască obişnuită şi cizme. Echipamentul e valabil şi azi. “Ne mai dau în plus nişte săpunele”, spune un miner. Măcar nu sînt deranjaţi de şobolani la locul de muncă. “Nu stau ei la radiaţiile alea şi nici n-ar avea ce mînca, la cît e de sărăc minereul”, spune un angajat.
Minerii spun că au salarii de 1.500 de lei, la care se adaugă diverse sporuri. Şi din care se scad diverse “neîndepliniri de plan”. Ies la pensie după numai 15 ani de mină. S-ar duce în altă parte, dar în zonă e sărăcie, nu e de lucru. De altfel, în ciuda frisoanelor pe care le produce ideea de a lucra cu uraniu, directorul tehnic al minei spune că sînt cel puţin 1.000 de cereri de angajare.
Minerul care deţine recordul de vîrstă la Crucea e Alexandru Borşan. Are aproape 70 de ani şi vreo 40 de kilograme.
FĂRĂ MEDIC. Mina de uraniu nu mai are de mult cabinet medical. În fiecare an, pentru mineri vine un fel de caravană medicală. Li se fac radiografii şi analizele de bază. “Dar parcă ştii vreodată ce ai… Rezultatele vin după jumătate de an şi oricum nu înţelegi nimic din ele”, spune unul dintre mineri.
Satul are doar un medic de familie, care şi acela vine o dată pe săptămînă. “Am avut o doctoriţă din asta tînără la dispensar, dar nu ştia nici pe ce lume e. Eu, decît să mă ducă la una care stă să citească în carte, în faţa mea, ca să-mi spună ce boală am, mai bine mă duc direct la babe, îmi spun că e cazul să mă pregătesc de parastas şi ştiu o treabă”, rîde un pensionar.
Lucrează ca-n vremea dacilor“Lucrăm cu tîrnăcopul, cu lopata. Cărăm cu roaba. Ca pe vremea dacilor”, zîmbeşte un miner. Directorul tehnic al minei spune însă că acesta este sistemul clasic de lucru la uraniu şi că e conform normelor, ca şi echipamentul de protecţie al minerilor – salopete, cască, cizme. Plus o baie la ieşirea din mină, care intră tot la sistemul de protecţie. Minereul de uraniu pleacă de la Crucea la gara Argestru din Vatra Dornei şi de acolo spre Feldioara, cu trenul. Pînă la Argestru este transportat cu camioane acoperite de prelată, metodă care a adus multe discuţii şi reclamaţii de la autorităţile din Vatra Dornei. Mai mult, i-a cam pus pe fugă pe turişti şi pe cei care intenţionau să-şi cumpere case pe Valea Bistriţei, pe traseul celor 35 km pe care trec camioanele cu uraniu.
Apă cărată din pădureCrucea e un sat pîrlit, cam singurul de pe malul Bistriţei, pe drumul spre Vatra Dornei, care nu s-a umplut de vile. Casele din Crucea sînt vechi, jerpelite, cu o vagă urmă a unei bunăstări pe care trebuia să o fi avut cîndva oamenii din zonă. Din blocurile construite pentru mineri, doar căminul de nefamilişti, murdar şi fără geamuri, nu mai e de mult timp locuit. Celelalte – blocuri de garsoniere sau de apartamente cu două-trei camere – sînt pline. Firma care e acum proprietara blocurilor vinde un apartament de două camere cu 30.000 de lei. Apa care curge la robinete nu e de băut, iar încălzirea se face la sobele care au înnegrit pereţii blocurilor. Oamenii din Crucea merg după apă, cu bidoanele, tocmai la izvoarele din pădure. “E gata colorată, nici cafea nu trebuie să mai pui în ea. Şi ai şi rîme asigurate, dacă vrei să dai la peşte”, spune una dintre locatare.FĂRĂ PROBLEME“Au fost sesizări şi verificări în privinţa minei de la Crucea. S-a constatat că nu sînt afectate nici apele, nici solul, nici aerul, nici sănătatea oamenilor. Afectat a fost turismul. În urmă cu cîţiva ani, un grup de israelieni a renunţat la vizita în zona Vatra Dornei, de teama uraniului de la Crucea, despre care citiseră în presă”
Iluţă Cocriş - inginer APM Suceava
Sursa: Jurnalul National
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
comentarii